Preoti-Protopopiatul-Agnita

Cuvântul Ierarhului

LITURGHIE ŞI FILANTROPIE, DARURI ALE DUHULUI SFÂNT

Inaltpreasfintitul Parinte Dr. Laurentiu Streza

        Taina cea mare a creştinismului este tocmai această posibilitate a fiinţelor create de a gusta din fericirea şi iubirea jertfelnică a Persoanelor Sfintei Treimi. În Sfânta Liturghie, omul se simte cuprins şi mângâiat de o Treime de Subiecte care a binevoit să îl aducă din nefiinţă la fiinţă şi să îl ţină în comuniune intimă cu Ea, dăruindu-i sau comunicându-i tot ce are Ea, toată dragostea Ei altruistă şi jertfelnică.

Sfânta Treime este astfel în fiecare Liturghie experiată ca o realitate apofatică a cărei căldură iubitoare învăluie şi mângâie, fiind Izvorul de bucurie şi fericire care hrăneşte în chip negrăit sufletul omului. „Interesul generos al iubirii lui Dumnezeu pentru noi, arată Pr. Dumitru Stăniloae, se arată şi în faptul că împărăţia Lui este împărăţia Celui ce a voit în mod liber să ne fie şi nouă Tată. Tatăl nu este un tiran; Tatăl nu caută prin noi ale Sale, căci le are toate din veci.

        El doreşte fericirea noastră, dar în mod liber. El nu are nevoie de slava şi mulţumirea noastră pentru Sine, ci se bucură de ea… Fericirea pe care El ne-o doreşte stă în comuniunea iubirii noastre libere cu El, în arătarea iubirii Sale către noi şi în răspunsul nostru la iubirea Lui, ca semn că simţim bucuria iubirii Lui. Pe Însuşi Fiul L-a dat din iubire să Se facă om şi să moară pentru noi. L-a dat să Se facă Frate al nostru şi prin aceasta, El rămânând Tatăl Lui, să fie şi Tatăl nostru după har…” [Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 33].

        După căderea în păcat, iubirea curată şi compătimitoare a Sfintei Treimi s-a arătat în întruparea Mântuitorului, Care a venit în lume să restaureze firea umană, să biruiască moartea, să desfiinţeze tirania păcatului şi a diavolului.Toată viaţa pământească a lui Iisus Hristos a fost o demonstrare a modului în care Dumnezeu iubeşte pe om, iar jertfa de pe Cruce şi Învierea au fost actele supreme de iubire ale Sfintei Treimi faţă de noi.

        Mântuitorul a biruit moartea prin moarte pentru că a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din ascultare. Iubirea jertfelnică L-a făcut să moară, iubirea plină de milostivire I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea Sa jertfa curată, bine mirositoare, adusă pentru întreaga lume, prin care omul a fost readus la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Moartea şi Învierea Sa au dat naştere unei noi umanităţi în care trăieşte o nouă viaţă, şi anume viaţa divino-umană a lui Hristos. Prin această nouă umanitate, Dumnezeu revarsă pururi darurile Sale prin Sfintele Taine şi prin toate lucrările sacramentale ale Bisericii.

        Iubirea L-a dus până la moarte, dar nu L-a lăsat în moarte pe Cel ce a acceptat-o de bunăvoie. Iubirea e mai tare decât moartea. Ea a biruit moartea pentru totdeauna. Mărturia şi puterea acestei iubiri ce a mers până la moarte a lăsat-o Fiul în instituirea Sfintei Euharistii.

        Liturghia arată că Hristos n-a terminat legătura Lui cu noi odată cu moartea primită din iubire pentru noi, ci o continuă comunicându-ni-Se ca Unul ce poartă în Sine viaţa, ca urmare a acestei morţi din iubire, pentru a sădi în noi iubirea Sa jertfelnică.

        Prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar mai ales prin Taina Sfintei Euharistii, noi ne împărtăşim de Trupul Lui mereu frânt şi jertfit spiritual pentru noi, iar prin acest Preacurat Trup şi prin acest Preacinstit Sânge noi gustăm simţirile curate ale umanităţii lui Hristos. „Prin trupul Cuvântului lui Dumnezeu, spune Părintele Dumitru Stăniloae, simţim şi gustăm frângerea şi jertfirea din milă pentru noi.

Prin Trupul dat nouă simţim pe Cuvântul lui Dumnezeu vibrând de dragoste faţă de noi, vrând să sădească în noi dragostea Sa altruistă şi jertfelnică” [Ibidem, p. 34]. Prin Trupul Lui simţim infinita Sa milă sufletească faţă de noi, care devine astfel temelie a milei noastre faţă de semeni, căci iubirea Sa este ziditoare şi creatoare de comuniune. Hristos cel răstignit şi înviat, cu Care ne unim, este curat de orice egoism şi, unindu-ne cu El, devenim şi noi liberi de lanţurile eului personal, ca adevărate „jertfe vii, bineplăcute lui Dumnezeu”(Rm 12, 1). Mila Lui pentru cei săraci şi oropsiţi o simţim în noi atât de adânc prin împărtăşire, căci El Se identifică din veac cu toţi cei umiliţi, flămânzi, goi, robiţi, împovăraţi de greutăţi (Mt 25, 34 ş.u.).

        Sfânta Liturghie este un mediu prin care oamenii nu doar gustă anticipat fericirea vieţii veşnice, ci, trecând de la o viaţă închisă în egoismul plăcerilor trecătoare, se unesc cu Dumnezeu şi unii cu alţii în duhul de jertfă al lui Hristos. Această comuniune realizată între credincioşi, în ambianţa Sfintei Treimi, este una cu Împărăţia Sfintei Treimi pe care o binecuvântăm la începutul fiecărei Liturghii, Împărăţie în care nu există stăpâni şi robi, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că au devenit fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului.

        Prin Sfânta Liturghie omul îşi găseşte sensul adânc al existenţei sale, şi anume detaşarea de viaţa egoistă şi umplerea de viaţa infinită a comuniunii dragostei jertfelnice a Sfintei Treimi [Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 8].

Scopul existenţei umane este dăruirea de sine. Viaţa noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o întoarcem lui Dumnezeu ca darul nostru şi de aceea fiecare ectenie a Liturghiei ortodoxe se termină cu îndemnul: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră luiHristos Dumnezeu să o dăm” [Liturghier, Bucureşti, 2008, p. 133].

Iubirea altruistă a lui Hristos, pe care o gustă sufletul omului îl face pe acesta capabil să se dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci din dăruirea de sine a unuia ia putere să se dăruiască celălalt şi-l face pe cel dintâi să răspundă cu o dăruire şi mai mare, căci doar nobleţea dăruirii de sine arătată semenului îl poate mişca pe acesta şi îl poate atrage spre dăruirea sa supremă lui Dumnezeu.

Aşa e în Treime, aşa trebuie să devină şi între noi. Unde este dragoste este şi dăruire şi libertate. Căci pentru aceasta se cere părăsirea oricărui egoism şi de aceea milostenia este strâns legată de asceză. Firea umană are nevoie de sprijinul harului şi al sfinţilor pentru a realiza această trecere de la egoism la dăruirea de sine.

De aceea cerem puterea pentru acest act eroic de la Maica Domnului şi de la toţi sfinţii, care au realizat în mod plenar în persoana lor acest ideal al creştinismului. De aceea îi pomenim, înainte de a făgădui dăruirea noastră unii altora şi lui Hristos, zicând: „Pe Preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim” [Ibidem, p. 134].

Dându-ne toţi lui Dumnezeu şi unii pe alţii, urmăm pilda Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, dar ne unim şi cu ei, întărind unitatea credinţei, dar şi a vieţilor noastre în Hristos.

† Laurenţiu,

 Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Sursa: http://telegrafulroman

Loading

Follow by Email
Facebook0
WhatsApp